Conform unei ştiri preluată de Mediafax, România este acuzată de antisemitism într-un articol publicat în ediţia online a cotidianului israelian Haaretz, după ce preşedintele Traian Băsescu a declarat, la întoarcerea sa din Siria, în urmă cu o săptămână, că această ţară se învecinează cu Palestina, într-o aparentă confuzie cu Israelul.

Articolul din cotidianului israelian, intitulat “Statul pe care preşedintele României l-a uitat “, este scris de istoricul Cellu Rozenberg, specializat în securitate naţională şi a cărui familie a fost ucisă în timpul pogromului de la Iaşi, din 29 iunie 1941.

Pornind de la recenta profanare a unor morminte evreieşti din Bucureşti, Rozenberg arată că antisemitismul are rădăcini mai vechi în România, descrisă de istoricul Hannah Arendt drept “cea mai antisemită ţară dintre toate”.

“Dacă cineva crede că s-a produs în sfârşit o schimbare în ultimii ani, dacă toţi speră că antisemitismul este practicat doar de bădăranii care profanează morminte, declaraţiile preşedintelui Traian Băsescu, la o conferinţă susţinută pe aeroportul din Bucureşti la sosirea sa dintr-o vizită în Siria, în urmă cu o săptămână, arată că România pastramei şi a vinului are şi o altă faţă – România antisemitismului”, scrie autorul articolului.

El se referă la afirmaţia preşedintelui Băsescu, potrivit căreia Siria se învecinează cu Irakul, Libanul şi Palestina, care nu există oficial ca stat.

“I-a scăpat faptul că nu există încă nici o ţară numită Palestina, ci o altă ţară, într-adevăr mică, se află la graniţa Siriei – una numită Israel?”, scrie Rozenberg, atacând dur ignoranţa preşedintelui României. “Este păcat că Ministerul de Externe nu a considerat oportun să răspundă dur acestor remarci. Nu este însă prea târziu”, conchide el.

La 1 ianuarie ne-am integrat (sau dezintegrat după unii) în Europa. La un asemenea eveniment am primit un cadou pe măsură: cu doar câteva zie înainte, preşedintele Băsescu a promulgat Legea privind libertatea religioasă şi regimul cultelor, lege care este considerată drept cea mai nedemocratică dintre toate cele elaborate după revoluţie.

Nu trec aici în revistă motivele pentru care această lege nu este bună. Presa româneasă este plină de asemenea argumente la această oră. Vreau doar să fac câteva constatări pe marginea apariţiei ei.

În primul rând este prima lege votată aproape pe ascuns de către Parlament: în Senat a beneficiat de aprobare ‘tacita’, nefiid luată în discuţii, asta deşi s-a primit un număr uriaş de cereri de amendare a proiectului; în Cameră s-au încălcat procedurile parlamentare şi regulamentul Camerei cu privire la paşii care trebuiau făcuţi înainte de votarea ei; în fine preşedintele ţării, împins de la spate de presiuni pe care numai el le ştie, dar cu toţii le presupunem, cu frica de a nu apuca aderarea fără să promulge legea, şi-a pus semnătura asupra ei, făcând primul compromis major de când este persoană publică, compromis din care riscă să iasă cu totul şifonat.

Al doilea element semnificativ: legea aceasta a fost votată aproape unanim de toate partidele politice, indiferent de culoare sau orientare, lucru foarte rar întâlnit în spatiul dambovitean, demonstrând lipsa de verticalitate a politicianului român, niciunul nevoind să rişte a intra în colimatorul BOR, prin manifestarea unei poziţii de frondă.

In acelasi timp, legea este aspru criticată şi contestată în ţară şi peste hotare. Cine sunt contestatarii?

Presa – aproape fără excepţie, jurnaliştii condamnă unanim această lege. Din păcate presa a sărit la bătaie tardiv, doar când s-a văzut ameninţată de articolul 13 al legii. Până acum presa a fost insensibilă la tarele de fond ale proiectului de lege şi nu s-a complicat să-l aducă în dezbaterea opiniei publice, nici să-i denunţe prevederile nedrepte.

Apoi societatea civilă, în mod special prin organizaţiile care apără drepturile omului este unanim contra legii, o coaliţie a acestor organizaţii dorind să o atace la Curtea Constituţională.

Organizaţii internaţionale, dintre care amintesc Comisia Helsinki, şi-au exprimat categoric dezaprobarea faţă de această lege restrictivă şi nedemocratică.

Unii lideri religioşi din afara BOR şi-au manifestat la rândul lor opoziţia faţă de această lege, mai ales cei din rândul defavorizatelor culte nerecunoscute. Totuşi reacţia cultelor minoritare lasă de dorit, având o amplitudine mult prea mică, de parcă nu ele ar fi nedreptăţite de această lege.

Deşi era previzibilă poziţia parlamentarilor faţă de această lege, mulţi şi-au pus speranţa în preşedintele ţării, care nu o dată a avut o poziţie tranşantă în probleme în care alţii preferau compromisul. De data asta preşedintele a dezamăgit. El, domnul Băsescu, a avut şansa de a rămâne în istorie prin a introduce şi în România o separaţie reală între stat şi biserică, curmând odată pentru totdeauna această alianţă împotriva firii (democratice), pe care acuma jalnic o numeşte ‘parteneriat’. Din păcate nu a avut tăria de caracter a domnitorului Cuza, unul dintre Marii noştri Români, care cu 150 de ani înainte, a deschis calea creerii României moderne, stopând tendinţele hegemoniste ale ortodoxiei româneşti prin secularizarea uriaşelor averi mănăstireşti, adunate pe cârca unui popor sărăcit şi ţinut în întuneric. Este trist că deşi se intitulează ca preşedintele tuturor românilor, dl Băsescu a împrumutat ceva din tarele predecesorului său Ion Iliescu şi de data asta s-a comportat precum preşedintele tuturor ortodocşilor, nevrând să ia atitudine la faptul că, deşi Dumnezeu lasă loc sub soare tuturor, BOR îngrădeşte şi neîndreptăţeşte cât îi dă mâna pe toţi ceilalţi, îngrădirea fiind mai mare cu cât minoritatea religioasă este mai mică.

Aşadar, această lege care a fost elaborată de Secretariatul de Stat pentru Culte, cu puternic suport din partea mitropoliţilor Daniel al Moldovei, respectiv Bartolomeu Anania al Clujului, după cum s-a scăpat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, va rămâne categoric în istorie drept Legea Băsescu-Teoctist, fiind, după cum bine a subliniat jurnalista Ioana Lupea de la Ev.Zilei: “reverenta lui Traian Basescu fata de Patriarhul Teoctist”.