În numele luptei contra terorismului, statul român a legiferat două măsuri extrem de periculoase din punct de vedere al libertăţii omului şi al libertăţii religioase. Introducerea cipului biometric în actele de identitate şi în paşaport, respectiv stocarea datelor despre comunicaţiile electronice sau telefonice ale fiecărui individ reprezintă două subiecte extrem de fierbinţi în ziua de astăzi. Amândouă fac cetăţeanul să devină extrem de vulnerabil în faţa autorităţilor şi a celor care au acces la datele sale, putându-se obţine oricând informaţii personale şi intime ale fiecărui individ, legate de domenii care nu privesc statul, aşa cum ar fi acela al vieţii sale religioase. Cipul biometric, pe de altă parte, ridică temeri în rândul multor creştini din toate confesiunile care văd în el un pas înainte în vederea împlinirii unor profeţii din Biblie.

Fără a intra în dezbateri asupra a cât de corecte sunt aceste interpretări, nu putem ignora faptul că mii de oameni au semnat petiţii împotriva introducerii acestui cip, printre ei aflându-se lideri religioşi, lideri de opinie, avocaţi, jurnalişti, etc. În acest context considerăm că este un ABUZ grosolan al autorităţilor obligarea persoanelor care au reţineri de natură religioasă legate de cipul biometric să aibe acte de identitate cu acest cip.

În altă ordine de idei, constituţia ţării garantează dreptul oricărui individ de a-şi exercita credinţa atât în public cât şi în privat. Înregistrarea comunicaţiilor telefonice şi electronice atentează la viaţa privată a cetăţeanului, incluzând aici şi dreptul lui de a comunica în intimitate legat de viaţa lui religioasă. În epoca informaţională credincioşii folosesc comunicaţiile electronice şi cele telefonice în nenumărate domenii ale vieţii de credinţă. Caracterul privat al acestora este garantat de legea fundamentală şi nu concepem ca statul român să violeze domeniile cele mai intime ale vieţii individului, intrând cu bocancii acolo unde nu are ce căuta. Nu au trecut nici 20 de ani de când oamenii şi-au dat viaţa pentru libertate, pentru ca scrisorile lor să nu mai fie cenzurate, telefoanele să nu mai fie ascultate, viaţa lor de credinţă să nu mai privească autorităţile şi iată că autorităţile introduc restricţii la care securiştii de odinioară nici nu visau că o să aibă acces.    

BOR şi Patriarhul Daniel, mulţumiţi se pare de prestaţia fostului secretar de stat din guvernarea liberală, Adrian Lemeni, căruia i se datoreaza Legea Cultelor, cu toate părţile ei bune pentru unii şi cu nedreptăţile ei pentru ceilalţi, îl promovează mai mult sau mai puţin discret către un nou fotoliu ministerial, de data aceasta în guvernarea PDL-PSD.

Este foarte interesant că BOR îşi promovează pe faţă interesele politice, împingând în faţă pe cei care i-au slujit şi îi slujesc în mod obedient şi, culmea, îşi justifică acţiunile tocmai prin portiţele lăsate special în legea cultelor, lege care începe să arate acum cât de bună este şi cât de democratică. (a se vedea Comunicatul Patriarhiei Române).

Ne întrebăm cât de moral este ca o biserică să-şi promoveze ministrul de resort favorit, asta fiindcă legal este, har Domnului, datorită acestei legi făcute de noi pentru ai noştri, cine citeşte să înţeleagă… De ce nu am dreptul să stabilesc şi eu procurorul care mă anchetează, arbitrul care mă arbitrează, inspectorul care mă verifică, profesorul care îmi pune nota, şamd, dacă tot ne dorim o democraţie originală? Încep să înţeleg de ce a fost nevoie de aducerea unui rege neamţ pentru a face România un stat modern şi cred că într-o lume a miticilor dâmboviţeni democraţia este o glumă de prost gust. Să aibă oare premierul Boc şi ministrul Paleologu suficientă verticalitate pentru a rezista la fanariotismele astea? Rămâne de văzut!

Într-o vreme în care din ce în ce mai mult se pune preţ pe separarea puterilor şi independenţa lor, să fim noi românii chiar atât de netrebnici încât să sfidăm orice principii ale unui stat de drept şi ale democraţiei autentice, lăsând ca puterea religioasă să manipuleze pe faţă puterea politică?

Unde eşti tu, Ţepeş Doamne? 

Într-un interviu luat de Adevărul, cunoscuta actriţă Maia Morgenstern resimte faptul că românii nu îşi asumă istoria şi că elitele preferă pasivitatea la nivel social. Ca urmare, de toate nenorocirile sunt „vinovaţi” ţiganii şi, cu puţină „bunăvoinţă”, şi evreii, crede actriţa. Redăm mai jos un pasaj semnificativ din acest interviu:

- Credeţi că există antisemitism în România de azi?

- Da, putem să vorbim de un antisemitism. De toate nenorocirile sunt „vinovaţi” ţiganii şi, cu puţină „bunăvoinţă”, şi evreii.

- Dar au rămas foarte puţini evrei în România. De ce credeţi că lumea ar fi „virusată” de antisemitism?

- E foarte simplu să spui că evreii au adus comunismul în România. Mai bine nu abordăm acest subiect, mai bine vorbim de viaţă, de lume. Cu chestia asta trebuie să ştii ce să răspunzi, să priveşti lucrurile în faţă.

Mătuşa mea de la Dorohoi a fost eliberată de armata sovietică din lagărul de la Auschwitz. A venit goală, învelită într-o plapumă, a dormit cu mama ei moartă în pat trei zile. A trăit drăguţa până spre anii ’80. Ce să-i spun? Pentru ea, ruşii erau cei mai buni.

Ea a rămas cu imaginea că pe ea a salvat-o armata de ocupanţi. Am dat un exemplu, e adevărat, am folosit un simbol. Lucrurile astea trebuie privite aşa cum sunt. Au existat aceste experienţe, nu le poţi trage cu tirbuşonul.

Puteţi citi în întregime excelentul interviu cu Maia pe situl Adevărului.

Unul dintre subiectele fierbinti ale începutului de an, care a făcut să curgă valuri pătimaşe de cerneală din condeiul jurnalistilor autohtoni, este controversata lege a libertatii religioase si a regimului cultelor, lege care parca divizeaza si mai mult românii de români.

Ca avem de-a face cu o lege proasta nu este o noutate. Nici macar nu vreau sa încerc a mai aduce vreun argument în aceasta directie. Au facut-o altii si au facut-o foarte bine.

Lucrul pe care as vrea sa-l ating este legat de prejudiciul pe care îl aduce aceasta lege. Un prejudiciu considerabil, cu implicatii pe care cei mai multi nici nu le intuiesc macar.

În primul rând are de pierdut Ministerul Culturii si Cultelor. Acest minister, ma refer în special la jumatatea mai saraca, aceea a Cultelor, a avut de luptat dupa revolutie cu mostenirea genetica, preluata prin structura, capital uman si imagine, din vechiul Departament de Stat pentru Culte care a activat în cadrul Securitatii. Promovând un proiect care din start a fost semnalat ca fiind nedemocratic, Secretariatul de Stat pentru Culte nu reuseste sa-si dezminta reputatia de continuator al departamentului de trista amintire din vechiul regim, aratând ca înca este bântuit de fantomele trecutului, unele din ele, paradoxal, în carne si oase.

La fel, guvernul României, fiindca si-a însusit acest proiect si nu s-a dovedit sensibil la strigatele de protest, organizate sau neorganizate, atât din tara cât si din strainatate, pierde prin faptul ca da de înteles ca este ca o muma pentru o parte a electoratului si ca o ciuma pentru cealalta.

Parlamentul ca si institutie legislativa iese si mai sifonat din aceasta afacere. Senatul a refuzat sa-si exercite atributiile, aprobând ‘tacit’ legea, în ciuda sutelor de amendamente sosite la comisia de specialitate. Camera Deputatilor s-a facut vinovata de încalcarea procedurii parlamentare, grabind nejustificat adoptarea legii, fara a o schimba în bine, ci doar în rau, adaugând atât de incriminatul articol 13.

Parlamentarii ies sifonati fiindca si-au dat mâinile în spirit mafiot pentru a promova acest proiect atât de nedrept, un singur parlamentar având verticalitatea necesara de a vota contra legii. Restul au actionat cu grija excesiva pentru viitorul lor politic, nedorind sa zgândare BOR.

Presedintele tarii iese si el cu reputatia atinsa. El care s-a pus de-a curmezisul pretentiilor BOR de a construi catedrala în parcul Carol, el care a parut atâta vreme liderul care nu face compromisuri, de data asta, prost sfatuit, daca nu prost intentionat, a semnat o lege care, pâna si pentru persoane neimplicate confesional arata ca o reverenta facuta în fata lui Teoctist, dupa cum bine a remarcat un ziar central.

România ca stat are de pierdut. În primul rând da semnale în Europa ca nu este capabil sa ofere o legislatie care sa uneasca proprii cetateni, ci una care provoaca nemultumire si dezbinare. Apoi, paguba cea mai mare si pe termen lung, este vis-a-vis de SUA, tara pe care ne-am dori-o ca un partener strategic. Americanii ne-au dat discret dar ferm semnale ca vor o altfel de lege, bazata pe principiul democratic al separarii statului de biserica. Noi ne-am facut ca ploua si asa le dam de înteles ca putem fi pentru ei cel mult parteneri de conjunctura. Având în vedere ca nu America are nevoie de noi cât am avea noi nevoie de America, afacerea este tare paguboasa. Pentru noi. În ciuda asigurarilor pe care le da dl.Baconsky, legea asta afecteaza relatia cu SUA, fiindca ceea ce guvernantii nostri sunt incapabili sa rumege, este faptul ca americanii nu îsi aleg parteneri strategici decât dintre tarile care împartasesc acelasi set de valori democratice. Ori prin adoptarea acestei legi, noi am cazut la acest examen. Istoric vorbind este o sansa unica la care dam cu piciorul.

Minoritatile religioase au de suferit, fiind cele mai nedreptatite. Legea învata oamenii sa discrimineze si cu siguranta ca minoritatile religioase vor simti pe pielea lor asta. Si ele vor transmite în afara un mesaj constant, al unui grup oprimat. Pe de alta parte, pentru ele, acest sut în spate va functiona de fapt ca un pas înainte, stiut fiind ca grupurile religioase oprimate înfloresc, a se (re)vedea dezvoltarea confesiunilor neoprotestante sub regimul comunist, remarcata si de raportul Tismaneanu. Dupa cum a realizat târziu Lunacearski, fost comisar al poporului pentru afacerile publice în Rusia Sovietica din vremea lui Stalin: “Religia e ca un cui. Cu cât îl bati mai tare cu atâta intra mai adânc!”

Poporul român are de pierdut. Acea libertate de exprimare de care americanii sunt atât de mândri încât i-au alocat primul amendament din constitutie, la noi se va transforma volens-nolens în autocenzura, de teama de a nu intra sub incidenta legii.

În fine, BOR în ciuda victoriei repurtate se pare ca a pierdut razboiul. În primul rând este pusa la zid de mass media si de societatea civila, opinia publica observând si amendând tendinta de hegemonie si intoleranta pe care o manifesta. În loc sa promoveze o schimbare la fata în concordanta cu vremurile de azi, BOR promoveaza un brand care e deja perdant, de factura bizantin-fanariota, a unei institutii dubioase, lipsita de transparenta, care trage sfori pe la spatele guvernului, parlamentului si presedentiei, cu scopul de a-si conserva o pozitie pe care o tot revendica istoric. Istoria însa are metoda ei de amendare a comportamentului si nu iarta pe cei care fac asemenea compromisuri.

Am sentimentul ca BOR este de fapt marele perdant al acestei legi, adâncindu-se prapastia deja existenta între institutie si popor, fiindca legea care si-a daruit-o de sarbatori îi perpetueaza o suficienta care se va dovedi un cal troian ce o va împiedica sa-si reorienteze mesajul catre omul contemporan, într-o slujire autentica, lucru care s-ar fi întâmplat cu siguranta, ca unica strategie de supravietuire, în cazul unei separari reale stat-biserica.

Ramâne de vazut cine se va trezi primul si va anula aceasta lege care nu aduce nimanui ceva bun.

Toată lumea a fost oripilată de evenimentul tragic întâmplat la Tanacu. O femeie care avea nevoie de îngrijiri medicale a fost omorâtă în chinuri groaznice, sub pretextul exorcizării. Mulţi au afirmat că adevărata nevoie de exorcizare o avea autorul acestei crime fără precedent. Totuşi nu la aceasta aş vrea să mă refer în acest articol. Navigând pe Internet am găsit un document cutremurător. Este vorba de procesul verbal al audierii pastorului Richard Wurmbrand, în 1966, de către o comisie a Senatului american. Audierea a avut ca scop stabilirea situaţiei libertăţilor democratice, în general, precum şi a libertăţii religioase, în particular, din România comunistă. În 1966, dictatura comunistă avea deja 20 de ani de prezenţă în România. Din aceşti 20 de ani, Wurmbrand a petrecut 14 în temniţă, unii din ei chiar în celula morţii. În faţa senatorilor americani, dezvăluirile lui păreau a fi nişte exagerări. Chiar i s-a cerut, cu o umbră de îndoială parcă, să arate pe trup urmele torturilor. Reiese clar că auditoriul lui Wurmbrand era stupefiat de afirmaţiile auzite. Şi nu numai ei. Mărturisesc că niciodată până la lectura acestui document de o valoare excepţională, n-am realizat câtă nevoie de exorcizare avem în România de azi. Relatările lui Wurmbrand şochează de-a dreptul. Pe de-o parte vorbeşte de martirii credinţei creştine, proveniţi din toate confesiunile, oameni care au preferat să suporte chinuri de neimaginat, în loc să facă compromisuri care le-ar fi asigurat un trai dulce. De cealaltă parte, dezvăluie atitudinea servilă a cultelor oficiale, a capilor bisericii, faţă de conducerea comunist-atee. Am fost răvăşit de această realitate prezentată în paralel: martirii faţă în faţă cu ‘fraţii’ lor vânzătorii. A venit revoluţia în România, dar lucrurile încă nu se aşează, nu intră pe un făgaş normal. Şi nu au cum să facă treaba asta atâta vreme cât nu ne lepădăm de Satana. Ţara aceasta este binecuvântată de Dumnezeu pentru că din vremea celor îngropaţi în cripta de la Niculiţel şi până acum, pământul nostru a fost stropit cu sângele martirilor. Dar, în acelaşi timp, ţara noastră este încă trasă înapoi de existenţa unor legături ale întunericului, pentru că demonii trecutului nu au fost exorcizaţi. Şi binecuvântările divine nu se pot manifesta în plenitudinea lor atâta vreme cât nu trecem prin purificare. Am fost martori ai unor evenimente impresionante în anii recenţi. Preşedintele Germaniei a cerut iertare poporului evreu pentru crimele comise de nazişti. La fel, Papa Ioan Paul al-II-lea a cerut în genunchi iertare pentru atitudinea de veacuri greşită a bisericii romane faţă de copiii lui Israel. Nu vedem ca liderii religioşi români să urmeze aceste exemple de pocăinţă şi smerenie şi să-şi asume responsabilitatea păcatelor oribile comise de înaintaşii lor, unii încă posedând funcţii de conducere în diverse culte. Aici devine vizibilă, în chip dureros, nevoia noastră acută de exorcizare. Mă întreb oare cât trebuie să mai apese degetul lui Dumnezeu asupra noastră pînă să ne decidem, odată pentru totdeauna, să ne lepădăm de Satana?

PS Pentru cititorii noştri, am introdus mărturia pastorului Wurmbrand la rubrica Memoria Vie, putând fi accesată aici, în limba engleză, cum a fost preluată de pe site-ul de internet. Merită lectura!

Etichete: marturii, senat, Senatul SUA, Tanacu, Voice of the Martyrs, Wurmbrand

La 1 ianuarie ne-am integrat (sau dezintegrat după unii) în Europa. La un asemenea eveniment am primit un cadou pe măsură: cu doar câteva zie înainte, preşedintele Băsescu a promulgat Legea privind libertatea religioasă şi regimul cultelor, lege care este considerată drept cea mai nedemocratică dintre toate cele elaborate după revoluţie.

Nu trec aici în revistă motivele pentru care această lege nu este bună. Presa româneasă este plină de asemenea argumente la această oră. Vreau doar să fac câteva constatări pe marginea apariţiei ei.

În primul rând este prima lege votată aproape pe ascuns de către Parlament: în Senat a beneficiat de aprobare ‘tacita’, nefiid luată în discuţii, asta deşi s-a primit un număr uriaş de cereri de amendare a proiectului; în Cameră s-au încălcat procedurile parlamentare şi regulamentul Camerei cu privire la paşii care trebuiau făcuţi înainte de votarea ei; în fine preşedintele ţării, împins de la spate de presiuni pe care numai el le ştie, dar cu toţii le presupunem, cu frica de a nu apuca aderarea fără să promulge legea, şi-a pus semnătura asupra ei, făcând primul compromis major de când este persoană publică, compromis din care riscă să iasă cu totul şifonat.

Al doilea element semnificativ: legea aceasta a fost votată aproape unanim de toate partidele politice, indiferent de culoare sau orientare, lucru foarte rar întâlnit în spatiul dambovitean, demonstrând lipsa de verticalitate a politicianului român, niciunul nevoind să rişte a intra în colimatorul BOR, prin manifestarea unei poziţii de frondă.

In acelasi timp, legea este aspru criticată şi contestată în ţară şi peste hotare. Cine sunt contestatarii?

Presa – aproape fără excepţie, jurnaliştii condamnă unanim această lege. Din păcate presa a sărit la bătaie tardiv, doar când s-a văzut ameninţată de articolul 13 al legii. Până acum presa a fost insensibilă la tarele de fond ale proiectului de lege şi nu s-a complicat să-l aducă în dezbaterea opiniei publice, nici să-i denunţe prevederile nedrepte.

Apoi societatea civilă, în mod special prin organizaţiile care apără drepturile omului este unanim contra legii, o coaliţie a acestor organizaţii dorind să o atace la Curtea Constituţională.

Organizaţii internaţionale, dintre care amintesc Comisia Helsinki, şi-au exprimat categoric dezaprobarea faţă de această lege restrictivă şi nedemocratică.

Unii lideri religioşi din afara BOR şi-au manifestat la rândul lor opoziţia faţă de această lege, mai ales cei din rândul defavorizatelor culte nerecunoscute. Totuşi reacţia cultelor minoritare lasă de dorit, având o amplitudine mult prea mică, de parcă nu ele ar fi nedreptăţite de această lege.

Deşi era previzibilă poziţia parlamentarilor faţă de această lege, mulţi şi-au pus speranţa în preşedintele ţării, care nu o dată a avut o poziţie tranşantă în probleme în care alţii preferau compromisul. De data asta preşedintele a dezamăgit. El, domnul Băsescu, a avut şansa de a rămâne în istorie prin a introduce şi în România o separaţie reală între stat şi biserică, curmând odată pentru totdeauna această alianţă împotriva firii (democratice), pe care acuma jalnic o numeşte ‘parteneriat’. Din păcate nu a avut tăria de caracter a domnitorului Cuza, unul dintre Marii noştri Români, care cu 150 de ani înainte, a deschis calea creerii României moderne, stopând tendinţele hegemoniste ale ortodoxiei româneşti prin secularizarea uriaşelor averi mănăstireşti, adunate pe cârca unui popor sărăcit şi ţinut în întuneric. Este trist că deşi se intitulează ca preşedintele tuturor românilor, dl Băsescu a împrumutat ceva din tarele predecesorului său Ion Iliescu şi de data asta s-a comportat precum preşedintele tuturor ortodocşilor, nevrând să ia atitudine la faptul că, deşi Dumnezeu lasă loc sub soare tuturor, BOR îngrădeşte şi neîndreptăţeşte cât îi dă mâna pe toţi ceilalţi, îngrădirea fiind mai mare cu cât minoritatea religioasă este mai mică.

Aşadar, această lege care a fost elaborată de Secretariatul de Stat pentru Culte, cu puternic suport din partea mitropoliţilor Daniel al Moldovei, respectiv Bartolomeu Anania al Clujului, după cum s-a scăpat purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, va rămâne categoric în istorie drept Legea Băsescu-Teoctist, fiind, după cum bine a subliniat jurnalista Ioana Lupea de la Ev.Zilei: “reverenta lui Traian Basescu fata de Patriarhul Teoctist”.

Etichete: Basescu, legea cultelor, Parlament, promulgare, Teoctist

Una dintre cele mai dăunătoare invenţii ale intoleranţei umane, datând din vremi întunecate ale istoriei, a fost ghetto-ul. Termenul este cunoscut de la 1516 când, în plin ev mediu european, la Veneţia şi-au găsit adăpost refugiaţii evrei, persecutaţi pretutindeni în numele Domnului. În ghetto evreii îşi puteau duce existenţa, dar viaţa lor nu era de acelaşi calibru cu a celorlalţi locuitori ai cetăţii. În primul rând erau obligaţi să locuiască într-o zonă înghesuită, insalubră, împrejmuită cu ziduri înalte, având numeroase restricţii de circulaţie, mai ales noaptea. Taxele pe care le plăteau erau mult mai mari decât ale celorlalţi oameni, fiind supuşi la felurite discriminări. Justiţia pentru ei era oarbă, legile li se aplicau în funcţie de tot felul de variabile nedrepte şi, de multe ori, oameni nevinovaţi erau pedepsiţi aspru, doar pentru vina de a proveni din ghetto. Totuşi, în lipsa unui loc mai bun, în Europa bântuită de ciuma Inchiziţiei, evreii preferau ghetto-ul din Veneţia, cât şi celelalte înfiinţate ulterior în alte oraşe, mulţumindu-se cu acea raţie de libertate şi adaptându-şi viaţa la restricţiile impuse. În ciuda discriminărilor, cei din ghetto prosperau financiar, lucru care periodic se întorcea împotriva lor, declanşând valuri de persecuţie furibundă, datorită geloziei, urii şi intoleranţei semenilor lor.

În secolul trecut, Adolf Hitler a relansat conceptul de ghetto, găsindu-l extrem de funcţional. Naziştii au înfiinţat peste 300 de ghetto-uri în toată Europa Răsăriteană, ca instrumente ale urii îndreptate împotriva evreilor, aceste ghetto-uri fiind adevărate anticamere pentru lagărele de exterminare.

Conceptul de ghetto şi-a mai găsit aplicaţii vremelnice, pretutindeni în lume, dar, de fiecare dată, s-a ajuns la rezultate extrem de nefaste.

Trăim vremuri în care în România se încearcă o demarcaţie nedreaptă între cetăţenii ţării, făcută după criterii religioase şi, chiar dacă nu este vorba de înălţarea unor ziduri înalte de piatră, minorităţile religioase se simt ghetto-izate, pentru că noua lege a cultelor, aflată în parlament la ora actuală, acordă doar un statut de „tolerat” şi nu de „egal” celor care nu fac parte din aşa numitele culte „recunoscute”.

După „marele jaf comunist” care a furat mai întâi de toate libertatea oamenilor, inclusiv libertatea de credinţă, sistemul actual perpetuă nedreptatea şi discriminarea, creionând drepturi pentru cei recunoscuţi şi restricţii pentru toţi ceilalţi, părând în mod paradoxal a apăra pe cei tari şi mari în loc să protejeze pe cei slabi şi puţini.

Pe scurt, grupurile mai mici de 300 de persoane nu au dreptul la personalitate juridică, la a deţine proprietăţi sau la a angaja personal cultic. Grupurile mai mari de 300 de persoane sunt ceva mai norocoase, având dreptul de a înfiinţa asociaţii religioase. Şi unii şi ceilalţi, bineînţeles că sunt stigmatizaţi să stea în ghetto-ul sectanţilor, fiindcă nu se pot numi legal biserică, asta fiindcă drăcuşorul comunist de care nu ne-am lepădat încă se ambiţionează să definească el cine şi în ce condiţii formează o biserică, încălcând principiile separării bisericii de stat.

Ca să ieşi din ghetto legea prevede să aduni 0,1% din populaţia ţării, adică nu mai puţin de 22000 de persoane. Cerinţa este injustă fiindcă nici măcar cultele aşa zis recunoscute nu respectă în întregime acest barem, cel puţin trei din ele având o reprezentare sensibil mai redusă.

Că situaţia este critică o dovedeşte faptul că în luna mai, comisia Helsinki a Congresului SUA a adresat o scrisoare ministrului culturii şi cultelor, avertizând că asemenea cerinţe nedemocratice aruncă România pe un neonorat ultim loc între cele 55 de ţări din OSCE.

Ultimul ghetto din Europa Occidentală a fost desfiinţat la Roma, în 1870. De atunci Europa a luat o opţiune clar democratică şi acest lucru a dinamizat dezvoltarea ei, până la gradul de civilizaţie şi prosperitate actuală. Spre această Europă, a cărei prosperitate ne-o dorim, vrem să ne îndreptăm, dar nebăgându-i în seamă valorile. Suntem aşi la alba-neagra, fiind gata să declarăm demagogic tot ceea ce oficialii europeni ne cer să implementăm, dar în paralel ducem cu noi moştenirea găunoasă materialist dialectică şi vrem să ţinem la distanţă pe cei pe care nu-i considerăm vrednici de drepturi egale, pedepsindu-i că împărtăşesc o altă credinţă decât cei mulţi.

Rămâne de văzut cum ne va judeca, atât istoria cât şi Europa în care vrem să ne integrăm, dar mai ales Statele Unite, al căror partener strategic ne dorim să fim. Şi care, fie vorba între noi, au o sensibilitate exacerbată în ce priveşte respectarea drepturilor minorităţilor de tot felul, inclusiv a celor religioase.

Ca şi evreii din Veneţia de altă dată, minorităţile religioase din România sunt pregătite pentru a rezista vremurilor care vin. Paradoxal, restricţiile şi persecuţiile, lucru verificat, generează prosperitate spirituală. Dar o schimbare de atitudine, pe ultima sută de metri, ne-ar feri de ruşinea care sigur ne va cuprinde, atunci când, mai devreme sau mai târziu, înţelegând valorile democraţiei, vom purcede şi noi la desfiinţarea ultimului ghetto.